Politică monetară

Acest articol are nevoie de ajutorul dumneavoastră. Puteți contribui la dezvoltarea și îmbunătățirea lui apăsând butonul Modificare.

Finanțe publice
Politică Agricol Economic Energie Industrial Investiție Socială Comercială Fiscală Monetară Mix de politici
Politica fiscală Buget politica Datorie internă Surplusul / de deficit Ministerul Finanțelor Uniunea fiscală Venit Cheltuieli deficit Impozitare
Politică monetară Rezerve bancare cerințe Taxa de preț marginal Rezerva de aur Rata dobânzii Autoritate monetară bancă centrală consiliu monetar Baza monetară Uniunea monetară (valută) Masa monetară
Politică comercială Balanța comercială Comerț liber Câștiguri din comerț Bariera comercială non-tarifară Protecționism Tarif Bloc comercial Crearea comerțului Diversiune comercială Comerț / ministrul comerțului
Venit Cheltuieli Venituri neimpozabile Venituri fiscale Cheltuieli discreționare Cheltuieli obligatorii
Optimum Buget echilibrat Creștere economică Stabilitatea prețului
Reformă Ajustare fiscală Reforma monetară
Portal
v d m

Politica monetară reprezintă un ansamblu de acțiuni prin care autoritățile monetare (banca centrală, trezoreria etc.) influențează asupra cantității de monedă în circulație, nivelul ratelor dobânzii, cursurile de schimb valutar și alți indicatori economico-monetari în vederea realizării obiectivelor generale ale politicii economice (de stimulare a activității economice, ocupare a forței de muncă, stabilitate a prețurilor etc.).

Evoluția politicii monetare este determinată de evoluția sistemului monetar și de evoluția gândirii economice.

Pe parcursul mai multor secole promovarea politicii monetare se reducea la luarea deciziilor de batere a monedei metalice și de emitere a banilor de hârtie. Crearea primelor bănci centrale (bănci cu drept de emisie monetară) a fost influențată de ideea menținerii parității bancnotelor în raport cu metalul prețios și în raport cu bancnotele altor state. Respectiv, obiectivul politicii monetare a fost menținerea etalonului aur.

Împreună cu conștientizarea ciclicității în activitatea economică (sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX) s-a modificat și obiectivul politicii monetare, incluzând și supravegherea stabilității sistemului financiar. Crizele și panicile bancare au impus băncilor centrale rolul de „împrumutător de ultima instanță” și au demonstrat rolul ratei dobânzii în stimularea creditului bancar.

În anii 1980 mai mulți economiști au început să pledeze pentru independența băncilor centrale de celelalte organe de stat.^{[necesită citare]}

Teoria politicii monetare, precum și practica internațională, cunoaște următoarele tipuri de obiective finale:

• creșterea economică durabilă
• ocuparea deplină a forței de muncă
• stabilitatea prețurilor
• stabilitatea ratelor dobânzii
• stabilitatea externă (stabilitatea cursurilor de schimb valutar și sustenabilitatea balanței de plăți)
• stabilitatea sistemului financiar și alocarea optimă a fondurilor (resurselor) financiare

Banca centrală nu poate să urmărească toate aceste obiective concomitent.

Instrumentele utilizate pentru atingerea obiectivelor economice sunt:

Operațiunile pe piață deschisă reprezintă activitatea băncii centrale pe vânzare și cumpărare de titluri ale pieței monetare. Prin intermediul acestor operațiuni autoritățile monetare modifică rezervele băncilor și indirect influențează cantitatea de monedă în circulație. Atunci când banca centrală vinde titluri, ea retrage o parte din lichiditățile băncilor și micșorează oferta de monedă în circulație. În cazul invers, al cumpărării de titluri, banca centrală „injectează” lichiditate suplimentară, majorând masa monetară.

Sistemul rezervelor obligatorii presupune obligația băncilor de a păstra depozite la banca centrală. Mărimea acestor depozite (rezerve) se stabilește în dependență de suma mijloacelor bănești atrase de la agenți economici și de rata de rezervare. Rata dobânzii poate, de asemenea, să depindă de cererea de bani prin intermediul unei baze monetare sau prin direcționarea diferențelor de bani reali.^[1]

Atunci când autoritatea monetară mărește rata de rezervare, băncile sunt obligate să constituie rezerve suplimentare, micșorându-se astfel potențialul de creditare a economiei și de creare de depozite noi. În cazul invers, al micșorării ratei rezervelor obligatorii, băncile au posibilitatea de extindere a activităților de creditare.

Unele țări (Canada, Elveția, Australia) au renunțat la sistemul rezervelor obligatorii.

Cantitatea de monedă aflată în circulație poate fi influențată și prin modificarea ratei de bază (ratei dobânzii percepute pentru creditele băncii centrale) sau a ratei de rescont (percepute pentru scontarea titlurilor prezentate de bănci).

Atunci când autoritatea monetară coboară rata sa de bază, ea stimulează interesul băncilor pentru refinanțare, respectiv solicitarea mai multor împrumuturi. Acestea se folosesc pentru creditarea economiei naționale și provoacă majorarea masei monetare. În cazul invers, al creșterii ratei de bază, banca centrală „scumpește” creditul său, descurajând practica de refinanțare și micșorând potențialul băncilor de a credita economia.

• ro COSTICA, Ionela, LAZARESCU, Sorin Adrian Politici si tehnici bancare, cap. 2^{[nefuncțională]}